sâmbătă, august 22, 2009

nu există institutul de medicină oniricolegală





de câteva săptămâni telefonul meu suferă de o uşoară formă de demenţă. funcţionează dar nu răspunde la nici o schimbare de setări. aşa că nu mai ştie nici de silent nici de vibraţii, nu vrea să sune cu altă melodie decât aia, nu vrea să mă trezească la altă oră decât la opt dimineaţa. da, tragic. la început m-am adaptat situaţiei; dacă voiam să mă trezesc mai devreme de opt era facil să-mi creez un memento cu subiectul "wk up!" la orice oră-mi poftea inimioara.
dar dacă optimiştii văd jumătatea plină a paharului iar realiştii critică designerul a cărui minte a fătat un pahar de două ori prea mare pentru cantitatea de apă, trebuie să amintim şi partea bună a situaţiei: era o senzaţie minunată să-mi sune ceasul deşteptător în metrou la opt dimineaţa; se uitau toţi corporatiştii la mine de parcă eram satana în pantaloni scurţi.
în fine. toate bune şi frumoase, dar unde se duc atunci trezirile târzii de week-end? that's right, "pe apa sâmbetei" n-a mai sunat niciodată atât de matinal.

dar nu despre asta voiam să scriu, a fost doar entrée-ul. friptura în sânge abia acum urmează.

întâmplarea face ca vinerea de ieri să se fi terminat la 4 dimineaţa. m-am trezit la opt pentru câteva secunde, numai cât să-i închid gura creaturii, şi m-am culcat la loc. pentru că da, îl consider creatură.
eu visez foarte rar, dar când se întâmplă ţin minte. şi din alea patru ore cât am mai dormit, am avut ce.
se făcea că aveam casa plină de invitaţi pentru care nu găseam corespondenţi în viaţa reală. cum spaţiul şi timpul se dilată în vis, nu ştiu cât de mulţi erau. da' mulţi erau. toate bune şi frumoase, toţi comunicativi şi zâmbicioşi, când deodată un el şi o ea încep să se certe. restul invitaţilor îşi văd de politeţuri făcându-se că nu observă, până când mizeria era deja prea mare să mai poată fi vârâtă sub covor. aşa că ne-am retras cu toţii în restul incintei, lăsând conflictul să dospească în voie într-o singură odaie. închisă cu cheia.
şi trece şi trece un timp nedeterminat, şi multe bucle se mai împiedică de limbile ceasurilor universului până când, în creierii liniştii, îmi fac curaj să descui uşa. acea uşă. nimic şi nimeni. da' măcar era mai răcoare. normal, doar geamul era deschis larg. mă apropii să trag cu ochiul de lumea de afară şi, dincolo de linia pervazului apare strada; un pic de gri printre bălţi de sânge, bucăţele de ţesut şi galeria perdelei. şi în mintea mea, o singură întrebare: cum a ajuns galeria acolo? serios acum, cum ar putea cineva cădea pe geam cu tot cu galeria perdelei?

ntz ntz ntz. that's what you get for reading about horror motion pictures after midnight. sau poate că vrabia din troleu e de vină.

şi profit de ocazie să îmi cer scuze faţă de toţi oamenii din toate sălile de cinema în care mi-a sunat telefonul.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu